Gherasim Andrei

Ce viaţă trecută ca prin potop
Sporind înspumatele-i ape
Şi-un negru de fum ce-i acoperă pielea
Lăsându-i statuile lovite-n cenuşă, sparte
Încet, încet…un plâns ce-o cuprinde
Iar, frumuseţile-i toate plâng şi ele
Curgeau topite ca ceara-n arşiţa soarelui
Neregretate corăbiile tăcerii
Naufragiază-n bătaia valului.
Un vânt venit de nicăieri, spulberă
Un nisip de porumbei se ridică, albi
Cu ciocul stingând luminile din urmă.
Noaptea-i zi acum…e argint în aer,pluteşte
Linistind, agitaţia demenţei create, izbăveşte.
Şi ochi roşii pâlpâiau, calzi
Nebunia simplă-n chip de soare, dublu
Îşi aruncă pânzele îmbibate-n alcool, în agonie.
Pendulul sacru, ce ajunge-n extreme, anunţă
Gânduri de bine, pe rază aduse,
Gânduri ce topesc gheţarii, ziduri fără idealuri.
Statui ce în bătaia muzicii de aripi
Revin la viaţă,  suflete ce se dilată
Se scaldă în lacurile gheţarilor topiţi
Şi se revarsă divinul, ca în eternul mit.
Şi stele secete-au sclipit
În agonia muntelui orbit.

Îmi rezerv drepturile asupra conţinutului de pe blog şi doresc ca acesta să nu fie folosit fără acordul meu. Mulţumesc!

Enigma